De lege lata, regimul juridic al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărîrilor judecătoreşti străine în România este asemănător1 cu regimul juridic al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărîrilor arbitrale străine. Cu toate acestea în doctrină şi în practica judiciară, există opinii divegente cu privire la ierarhia normelor aplicabile acestei proceduri. Unii doctrinari2 afirmă că se impune în materia sentinţelor arbitrale respectarea condiţiilor de recunoaştere şi încuviinţare a executării silite prevăzute de art. 167-art. 178 din Legea nr.105/19923, fără a face diferenţa după cum statul în care s-a pronunţat hotărîrea arbitrală este sau nu semnatar al Convenţiei de la New York iar practica judiciară urmează, majoritar această opinie4. Alţi autori5, consideră, pe bună dreptate că în baza principiului instituit de art. 10 din Legea nr. 105/1992, norma convenţională este principala sursă de reglementare, în vreme ce Legea nr. 105/1992 se aplică în subsidiar, doar aspectelor omise total sau parţial de către Convenţia de la New York. Izolat, în practica judiciară, se acceptă acest punct de vedere6.

Cauze ale nerecunoașterii hotărîrii arbitrale străine în România.

 

Legalitatea procedurii care s-a desfăşurat îna­intea tribunalului arbitral de origine constituie condiţie pentru ca sentinţa pronunţată să poată fi recunos­cută sau executată în statul primitor. Neregularităţile ivite în această fază alcătu­iesc două categorii distincte, prima fiind comune oricărui act de jurisdicţie, iar cea de-a doua, specifică numai hotărârilor arbitrale.

Procedura poate fi viciată, în primul rînd, prin nerespectarea principiului contradictorialităţii sau în cazul constatării unei fraude, săvârşită în detrimentul părţii căzute în pretenţii. Sub acest prim aspect se observă vădite asemănări cu regimul hotărârilor judecătoreşti străine.

În al doilea rând, refuzul recunoaşterii sau executării poate să provină din încălcarea clauzelor compromisorii privitoare la modul de investire şi de funcţionare a tribunalului arbitral. Aceste aspecte sunt proprii doar arbitrajului, fiind străine activităţii judiciare statale.

Ambele grupe de neregularităţi ale procedurii arbitrale, care a avut loc în statul de origine al arbitrajului, fac necesare unele comentarii.

 

Litigiul arbitral, la fel ca orice litigiu supus instanţelor judecătoreşti, este guvernat de principiul fundamental al contradictorialităţii, care constă în esenţă în respectarea dreptului apărării. Verificarea sub aspectul arătat în statul primitor este impusă atât de prevederile Legii nr. 105/1992, cât şi de Convenţia de la New York.

În dreptul pozitiv român, cauzele în discuţie, care motivează refuzul re­cunoaşterii sau executării, rezultă din art. 181, coroborat cu art. 167 alin. 2 a-c şi cu art. 168 alin. 1-3 din Legea nr. 105/1992.

Instanţele comerciale române au aplicat dispoziţiile art.165 şi următoarele din Legea nr.105/1992, într-o speţă în materia recunoaşterii hoărârii arbitrale străine7, fără a pune în discuție prioritatea aplicării normei speciale – Convenţia de la New York.

Considerăm că pentru hotărîrile arbitrale pronunțate în țări membre ale UE, art.181 din Legea nr.105/1992 nu poate fi coroborat cu dispozițiile art. 34-35 și 45 din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărîrilor judecătoreşti în materie civilă şi comercială privind competenţa de jurisdicţie8 deoarece CJCE în cunoscuta hotărîre Nordsee9 a răspuns negativ la întrebarea dacă instanțele arbitrale sunt sau nu instanțe în sensul dreptului comunitar.

Prevederile art.181 din Legea nr.105/1992 trebuie coroborate cu art.3 din Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10 iunie 195810. Potrivit art. 3, fiecare din statele contractante va recunoaşte autoritatea unei sentinţe arbitrale şi va acorda executarea acestei sentinţe conform regulilor de procedură în vigoare pe teritoriul unde sentinţa este invocată. Textul precizează că recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale în sistemul Convenţiei de la New York nu vor fi supuse unor condiţii mult mai riguroase decât recunoaşterea sau executarea sentinţelor arbitrale naţionale. Cu toate acestea ar trebui să fie relativ frecventă în practică şi situaţia în care art. 181 din Legea nr.105/1992 să trimită la Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional de la Geneva.Anularea unei sentinţe arbitrale în statul de origine, poate constitui un motiv pertinent de refuz al recunoaşterii sau executării acesteia, în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art.9 pct.1 dinConvenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 196111.

Considerăm utilă o prezentare a a procedurii reglementate de Convenţia de la New York. Cererea având ca obiect recunoaşterea şi executare a unei sentinţe arbitrale străine12 trebuie să fie însoţită, în mod obligatoriu, de următoarele acte:

  • sentinţa străină, obiect al cererii de recunoaştere şi încuviinţare a executării si­lite, în original autentificat sau o copie a originalului întrunind condiţiile cerute pentru autenticitate;

  • originalul clauzei compromisorii sau compromisului sau o copie întrunind condiţiile necesare pentru autenticitate13.

O formalitate suplimentară constă în depunerea unei traduceri a sentinţei străine, cer­tificată de un traducător oficial sau de un traducător cu jurământ, ori de un agent diplomatic sau consular. Această formalitatea trebuie îndeplinită dacă sentinţa străină nu este redactată într-o limbă oficială a ţării în care sentinţa este invocată. Potrivit art. 16 pct.I, Convenţia de la Washington a fost redactată în limbile: chineză, engleză, franceză, rusă şi spaniolă, variantele textului având aceeași valoare juridică. Textul Convenţiei de la New York se ferește să indice, în mod concret, instanţa competentă să soluţioneze cererea de recunoaştere şi încuviinţare a executării hotărârilor arbitrale străine. Convenţia în art. 5 pct. I teza finală se referă la autoritatea competentă a ţării unde se cere exequatur-ul. Considerăm că sunt aplicabile regulile dreptului comun în materie, în speţă, normele Legii nr.105/199214 raportat la dispozițiile de competență din Codul de procedură civilă. În situația în care această procedură se desfăşoară pe teritoriul României, opinăm că cererea de având ca obiect recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei sentinţe arbitrale străine se formulează, pe cale principală, la tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul partea care a căzut în pretenții în litigiul arbitral ce s-a desfăşurat în străinătate. De asemenea, o astfel de cerere poate fi soluţionată şi pe cale incidentă de instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect în cadrul căruia se invocă excepţia autorităţii de lucru judecat întemeiată pe hotărârea străină cum ar fi o procedură colectivă în care unul dintre creditori invocă drept titlu al creanței sale o hotărâre arbitrală obținută în străinătate iar debitorul aflat în încetare de plăți sau alt creditor contestă acest lucru, în cadrul contestației la creanță.

Impedimentele recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a sentinţelor arbitrale străine sunt expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art.5 pct.i şi pct.2 din Convenţia de la New York15.

Primul motiv de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine este următorul: părţile convenţiei scrise la care se referă art.2 pct.I teza I nu aveau capacitatea să o încheie, pe de o parte, respectiva convenţie scrisă nu este valabilă potrivit legii alese de părţi sau de legea ţării pe teritoriul căreia sentinţa a fost pronunţată, pe de altă parte. Textul art.5 pct.I lit.a face aplicarea principiului lex patriae în materia statutului personal16 al persoanei fizice, precum şi a principiului lex voluntatis17.

Al doilea motiv de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine, prevăzut de art.5 pct.i lit.b, face aplicarea dreptului la apă­rare al părţii împotriva căreia este invocată sentinţa arbitrală străină. Neinformarea părţii litigante despre desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, precum şi imposibilitatea acesteia de a-şi pune în valoare mijloacele de apărare constituie motive temeinice de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine.

Al treilea motiv de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine este o consecință a următoarelor premise: sentinţa arbitrală a soluţionat un litigiu neconvenit de părți prin compromis sau în prevederile clauzei compromisorii ori prevederile compromisului sau ale clauzei compromisorii au fost depăşite. Dacă există posibilitatea ca dispoziţiile sentinţei arbitrale ce au legătură cu proble­mele supuse arbitrajului să fie disjunse de problemele ce nu sunt supuse arbitrajului, există posibilitatea recunoaşterii şi încuviinţării executării silite parţiale a primei categorii de dispoziţii.

Nerespectarea regulilor stabilite de părţi sau de legea ţării în care a avut loc arbitra­jul cu privire la constituirea tribunalului arbitral sau regulilor procedurale constituie al patrulea motiv de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine.

Lipsa caracterului obligatoriu al unei sentinţe arbitrale sau anularea, respectiv, suspendarea acesteia de autoritatea competentă a ţării pe teritoriul căreia a fost pro­nunţată constituie al cincilea posibil motiv de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a acesteia18.

Ultimele două motive de refuz al recunoaşterii şi încuviinţării executării silite sunt strâns legate de concepţiile sistemului de drept al ţării pe teritoriul căreia se formu­lează o cerere având un astfel de obiect. Potrivit art.5 pct.2 lit.a din Convenţia de la New York, recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine pe teritoriul unei ţări pot fi refuzate dacă obiectul diferendului nu este susceptibil de a fi reglementat pe calea arbitrajului în conformitate cu legea acelei ţări. De asemenea, nesocotirea ordinii publice19 de drept internaţional privat a ţăriipe teritoriul căreia se solicită recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei sentinţe arbitrale străine poate constitui un motiv pertinent de respingere a cererii având un astfel de obiect.

După cum s-a dovedit în practica judiciară, nerespectarea regulilor stabilite de părţi, de regulamentele arbitrajelor instituţionale sau de legea statului în care a avut loc arbitrajul cu privire la modul de constituire a tribunalului arbitral sau la arbitrabilitatea litigiului au fost circumscrise notiunii de ordine publică în dreptul internaţional privat. Referitor la noţiunea de ordine publică, există în doctrina de drept internaţional privat recentă o controversă deoarece unii autori consideră că există o ordine publică transnaţională20 (la această opinie s-au raliat îndeosebi partizanii conceptului de Lex mercatoria) şi conservatorii21, care neagă unui asemenea concept utilitatea practică deoarece aplicarea regulilor de ordine publică etatică conduc la o soluţie identică. Pentru aceeaşi autori ordinea publică transnaţională are o falsă pretenţie de universalitate deoarece nici o normă nu este consacrată de ansamblul sistemelor juridice.

În doctrina recentă se consideră22 deosebit de util acest concept pentru arbitrii de comerţ internaţional, care neputându-se raporta la un for şi nefiind ţinuţi decât de voinţa părţilor, au nevoie de o ordine juridică de referinţă anaţională pentru a putea înlătura anumite reguli aplicabile litigiilor cu care au fost sesizaţi. Astfel în cauza Ganz Mávag23 un tribunal arbitral al CCI Paris a declarat prin sentinţa din 30 iunie 1990 inopozabilă Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Tunisiene o decizie administrativă cu caracter normativ a guvernului maghiar de a diviza societatea cu capital de stat Ganz Mavag în 7 societăţi-pui dintre care numai una rămînea debitoare a SNCFT. Actul guvernului a fost calificat fraudulos şi spoliator şi prin el însuşi contrar ordinii publice transnaţionale. Tribunalul arbitral a decis ca toate cele 7 societăţi de drept ungar să fie în mod solidar obligate prin contractul încheiat de societatea mamă cu căile ferate tunisiene. Curtea de Apel din Paris24 a respins acţiunea în anulare a guvernului maghiar cu următoarea motivare:

„Considérant qu’en matière internationale, l’arbitre a compétence pour apprécier sa propre compétence quant à l’arbitrabilité du litige au regard de l’ordre public international, et dispose du pouvoir d’appliquer les principes et règles relevant de cet ordre public, ainsi que de sanctionner leur méconnaissance éventuelle, sous le contrôle du juge de l’annulation”.

Spre deosebire de doctrina şi jurisprudenta franceză în materie, doctrina română în materie de arbitraj comercial internaţional deşi recunoaşte distincţia dintre cele două categorii de ordini publice25 consideră că art. V par. 2, lit. b din Convenţia de la New York desemnează doar principiile fundamentale proprii din sitemul de drept al statului solicitat care pot să determine refuzul recunoaşterii şi executării sentinţei arbitrale străine.

În doctrina recentă se consideră că izvoarele ordinii publice transnaţionale ar fi : ius cogens, convenţiile internaţionale, principiile UNIDROIT. Deoarece în doctrină26 s-a discutat inclusiv despre declaraţia universală a drepturilor omului din 1948 ca şi izvor al acestei ordini publici transnaţionale, o speţă soluţionată relativ recent de ÎCCJ secţia comercială aduce din nou în discuţie noţiunea de ordine publică transnaţională. Astfel prin decizia27 nr. 1834 din 16 mai 2007 a ÎCCJ, secţia comercială, a admis recursul, a modificat decizia CAB în sensul admiterii apelului împotriva sentinței TB pe care o schimbă in tot respingând cererea de exequatur a unei hotărâri arbitrale pronunțată la 10 mai 2004 de Curtea Internaţională de Arbitraj ICC Zürich. Această sentință arbitrală fusese supusă căilor de atac în Elveția și prin decizia din 18 noiembrie 2004 Secţia I civilă a Tribunalului federal din Lausanne s-a respins recursul pentru încălcarea ordinii publice (constituționale) elvețiene.

Motivul a constat în nerespectarea art. 6 (1) din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, ce se produce simultan cu art. 21 (3) din Constituția României, adică a dreptului fundamental la un proces echitabil și într-un termen rezonabil (deoarece tribunalul arbitral a fost compus dintr-un singur arbitru și nu din trei, nesocotindu-se cererea părții române de a-și numi propriul arbitru ) care a fost considerată integrată în ordinea publică de drept internațional privat român. Cu privire la impactul CEDO asupra procedurii arbitrale se pare că există o communis opinio doctorum asupra celor afirmate de prof. Bârsan28: ”…Ori fosta comisie a decis că atunci cînd jurisdicțiile naționale păstrează un anumit control asupra procedurii arbitrale, ele nu sunt ținute să vegheze la conformitatea acestei proceduri cu exigențele art. 6 din Convenție…de aceea faptul că un sistem național aplică procedurilor arbitrale criterii de echitate mai puțin riguroase decît cele impuse de art. 6, nu este contrar dispoziților acestui text”.

Se constată astfel că ÎCCJ, secţia comercială, nu are o practică unitară29 cu privire la situaţiile destul de frecvente în care tribunalul arbitral nu este constituit în maniera clasică – un supraarbitru şi doi arbitri numiţi de părţi şi una dintre părţi invocă încălcarea drepturilor sale prin numirea unui arbitru unic.

În concluzie, din analiza practicii judiciare române relevante în materie rezultă:

– O oarecare reticenţă a instanţelor române de a aplica convenţiile internaţionale în materie la care România este parte, preferând lex fori pentru a verifica îndeplinirea criteriilor recunoaşterii hotărîrilor arbitrale străine.

– diferențe notabile între jurisdicțiile naționale ce verifică hotărîrile arbitrale internaționale în statul unde a avut loc arbitrajul şi cele ce verifică aceeaşi hotărîre pe calea procedurii de exequatur în statul părţii căzute în pretenţii. Diferenţele par a fi majore mai ales cu privire la conținutul noțiunii de ordine publică națională și cu atît mai mult transnațională.

 

1Referitor estomparea diferenţelor dintre reglementările naţionale sub impactul Convenţiei pentru recunoaşterea şi executarea hotărîrilor arbitrale străine adoptată la New York la 10 iunie 1958 asupra reglementărilor naţionale în materie a se vedea Ion Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărîrii arbitrale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 159 şi nota de subsol 22.

2 Radu Bogdan Bobei, Arbitrajul de drept internaţional privat publicat în Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, Editura Sfera, Cluj, 2007, p.547-548.

3 O analiză a prevederilor art.13 alin.4 din Decretul-Lege nr.139/1990 coroborate cu art.3671 alin. C. proc. civ., a fost făcută de Şerban Beligrădeanu, Executarea silită a sentinţelor a sentinţelor Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României prin care s-au soluţionat litigii de drept privat cu element de extraneitate, în Revista Dreptul nr.9/1995, pag. 9-I4

4 A se vedea practica judiciară citată de Ion Băcanu, op. cit., p. 173

5 Irina A. Pongracz şi Ileana M. Smeureanu, Itinerariul procesului de recunoaştere şi executare a hotărîrilor arbitrale străine în România, Revista Română de arbitraj, nr. 2/2009, pag. 22-32.

6 Sentinţa comercială nr. 4497/3.11.2005 a Tribunalului Bucureşti, sectia a VI-a dată în dosar nr. 38617/2/2005, menţinută în apel prin decizia nr. 336/30.05.2006 de către CAB, secţia a VI-a comercială (nepublicate). Această sentinţă a fost desfiinţată, pe alte motive decît cele referitoare la ierarhia normelor aplicabile, prin decizia ICCJ, secţia comercială nr. 1834/16.05.2007.

7 A se vedea CSJ, Secţia comercială, decizia nr.1272 din 13 mai 1997, publicată în Dreptul nr.2/1998, pag. 134-135. Redăm pe scurt considerentele acesteia:

„Societatea comercială tsc, cu sediul ales în Marea Britanie, a formulat în contradic­toriu cu societatea comercială P. cerere de recunoaştere în România şi de punere în executare a hotărârii arbitrale pronunţate la Londra de Tribunalul arbitral constituit în baza clauzei arbitrale din contractul de navlosire încheiat între părţi, prin care pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma pretinsă, în dolari sua, cu dobânzi şi cheltuieli de judecată. Tribunalul a admis cererea, reţinând că sunt întrunite dispoziţiile legale referitoare la recunoaşterea hotărârilor arbitrale străine cuprinse în art.165 şi urm. din Legea nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat şi în Convenţia de la New York din 1958 la care România a aderat prin Decretul nr.186/1961, în sensul că:

– hotărârea a cărei recunoaştere şi executare s-a cerut este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată;

– instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii naţionale, competenţa să judece procesul;

– există reciprocitate, în ceea ce priveşte efectele hotărârilor străine, între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Pârâta a declarat recurs, reiterând susţinerile referitoare la încălcarea dreptului său la apărare în cursul procedurii arbitrale, necompetenţa arbitrului şi obligarea sa chel­tuieli de judecată mult mai ridicate decât acelea pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor naţionale.

Recursul nu este fondat. Recurenta neagă competenţa arbitrului în soluţionarea litigiului susţinând că nu poate fi aplicată clauza compromisorie înscrisă în art.57 din contractul de navlosire încheiat între părţi, întrucât este contrară clauzei 48 din contract, potrivit căreia jurisdicţia exclusivă asupra oricărei dispute ce poate apărea din contract revine înaltei Curţi din Londra. Susţinerea nu poate fi primită, întrucât acelaşi articol 48 prevede că „daunele generale şi arbitrajul se aplică la Londra conform dreptului englez”. Prin clauza compromisorie înscrisă în art.57 din contract, părţile au stabilit că orice dispută rezultând din executarea contractului de navlosire- inclusiv disputa referitoare la taxele portuare- se va soluţiona la Londra de arbitrii numiţi de părţi- fiecare câte unul-, iar dacă una din părţi refuză să numească un arbitru, „singurul arbitru numit va avea dreptul să decidă singur asupra disputei, iar decizia sa va fi obligatorie pentru ambele părţi. În consecinţă, recursul se respinge.”

8 Regulamentul (CE) nr. 44/2001 a fost publicat în Journal Officiel L 012 din 16 ianuarie 2001.

9 A se vedea CJCE, 23.03.1982, Nordsee Deutsche Hochseefischerei Gmbh vs. Reederei Mond Hochseefischerei Nordstern AG 1 Co. KG., dosar nr. 102/81.

10 O analiză a procedurii încuviinţării executării silite a unei hotărâri străine este efectuată de Adrian Dumitru Crăciunescu, Soluţionarea litigiilor patrimoniale cu element de extraneitate, în Revista de drept commercial nr.6/2002, p.86-p-92.

11  Convenţia a fost ratificată de România prin Decret nr. 281/1963 din 25.06.1963 privind ratificarea Conventiei europene de arbitraj comercial international, incheiata la Geneva, la 21 aprilie 1961şi publicată in B. Of. nr. 12/25.06.1963

12 Regulamentul cei nu impune nici o condiţie specială cu privire la motivarea sentinţei arbitrale. în consecinţă, instanţa arbitrală va motiva sentinţa arbitrală, ţinând cont de tradiţia juridică, caracterul litigiului, precum şi de caracteristica pretenţiilot părţilor litigante. A se vedea Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris de pe lângă Camera de Comerţ Internaţional sentinţa nr.10527 din 2000, publicată de Y. Derains şi alţi autori, în Journal du droit internaţional nr.4/2004, p. 1263-P.1271.

13 Potrivit art.2 pct.l din Convenţia de la Washington, fiecare stat contractant recunoaşte convenţia scrisă prin care părţile se obligă să supună arbitrajului diferendele prezente sau eventuale privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului. Accepţiunea sintagmei „convenţia scrisă” este explicată chiar de pct.2 al aceluiaşi articol, în sensul asimilării acesteia clauzei compromisorii sau compromisului. Elementul de noutate îl constituie faptul că o clauză compromisorie sau un compromis pot fi cuprinse şi într-un schimb de scrisori sau de telegrame.

14 Acesta este şi punctul de vedere formulat în literatura română de specialitate de Ion Deleanu şi Sergiu Deleanu, Arbitrajul Intern şi Internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, pag. 483-502.

15 O analiză detaliată a acestora este efectuată de I. Deleanu, S. Deleanu, op.cit., pag. 484-502.

16 Potrivit art.il din Legea nr.105/1992, starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel.

17 Potrivit art.73 din Legea nr.105/1992, contractul este ales legii alese prin consens de părţi.

18 Această ipoteză de refuz al recunoaşrerii şi încuviinţării executării silite a unei sentinţe arbitrale străine trebuie corelată cu art.6 din Convenţia de la New York: „Dacă anularea sau suspendarea sentinţei este cerută autorităţii competente vizată la art.V, paragraful 1 alineatul e, autoritatea în faţa căreia este invovatâ sentinţa poate, dacă consideră indicat, să amâne statuarea asupra executării sentinţei; ea poate, de asemenea, la cererea părţii care solicită executarea sentinţei, să ordone celeilalte părţi să furnizeze garanţii convenabile”.

19 în materia arbitrajului internaţional, conceptul de ordine publică de drept internaţional privat se poate invoca dacă s-a nesocotit o regulă de drept considerată esenţială sau un principiu fundamental din sistemul de drept al ţării pe teritoriul căreia se solicită recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei sentinţe arbitrale străine. A se vedea Curtea de Apel din Paris, secţia I comercială, decizia din 18 noiembrie 2004, publicată şi comentată de Alexis Mourre, în Journal du droit internaţional nr.2/2005, P.357-P.378.

20 Victor Babiuc, Ordinea publică de drept internațional privat în practica arbitrală (I) Revista Română de arbitraj, nr. 3/2007, p. 5.

21 Victor Babiuc, Lucian Stîngu, Ion Rucăreanu. In Memoriam, Studii și cercetări juridice, nr. 3/1989, pag. 273-282 și I. Rucăreanu, The problem of self-regulatory contract in european laws, Revue des sciences sociales, nr. 2/1971, pag. 167-170.

22 A se vedea E Jolivet, La jurisprudence arbitrale de la CCI et la lex mercatoria, Chronique de jurisprudence arbitrale de la Chambre de commerce internationale, Les Cahiers de l’arbitrage, Gazette du Palais, n.119 à 123, 29 avril au 3 mai 2001, p. 36.

23 A se vedea în Jean-François Poudret, Sébastien Besson, Stephen Berti, Annette Ponti, Comparative law of international arbitration, 2nd Edition, Sweet&Maxwell, London, 2007, p. 220 cu referire la sentința arbitrală Ganz-Mavag dată la 30.06.1990 de ICC Paris.

24 C.A. Paris 1re Ch. Suppl., sentința GANZ MAVAG pronunțată la 29.03.1991, prin care s-a respins acțiunea în anulare a sentinței arbitrale ICC, Rev. arb. 1991. 478, note Laurence Idot.

25 Ion Deleanu şi Sergiu Deleanu, op.cit., p. 502.

26 Pierre Lalive, Ordre Public Transnational (ou Réellement International) et Arbitrage International. Rev. arb. 1986. pag. 359 și 364.

27 Decizia nr. 1834 din 16 mai 2007 a ICCJ sectia comercială dată în dosarul nr. 38617/2/2005 (nepublicată).

28 Corneliu Bârsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și Libertăți, Editura All-Beck, București, 2005, p. 487

29 A se vedea deciziaCSJ, Secţia comercială, nr.1272 din 13 mai 1997, citată supra la nota de subsol nr. 7 şi decizia nr. 1834 din 16 mai 2007 a ICCJ sectia comercială dată în dosarul nr. 38617/2/2005 (nepublicată) citată supra la nota de subsol nr. 27.

Examen théorique de la pratique judiciaire en matière de la reconnaissance de la décision arbitrale étrangère

De lege lata, le régime juridique de la reconnaissance et de l’acceptation de l’exécution forcéedes décisions judiciaires étrangères en Roumanie est similaire au régime juridique de la reconnaissance et de l’acceptation de l’exécution forcée des décisions arbitrales étrangères. Tout de même, dans la doctrine et dans la pratique judiciaire, il y a des opinions divergentes concernant l’ hiérarchie des normes applicables à cette procédure. Certains doctrinaires affirment qu’en matière de sentences arbitrales, il s’impose le respect des conditions de reconnaissance et d’acceptation de l’exécution forcée stipulée par les articles 167 et 178 de la Loi no.105/1992 de droit international privé, sans différencier si l’État où la décision arbitrale fut prononcée soit ou non signataire de la Convention de New York, et la pratique judiciaire suit en majorité cette opinion. D’autres auteurs considèrent, à juste raison, que sous le principe institué par l’art. 10 de la Loi no. 105/ 1992, la norme conventionnelle est la source principale de réglementation, pendant que la Loi no. 105/ 1992 s’applique en subsidiaire, seulement aux aspects omis complètement ou partiellement par la Convention de New York. Une partie de la pratique judiciaire partage cette opinion, en tant que la majorité se contente d’y faire référence.

Il y a aussi des contradictions dans la jurisprudence des instances roumaines concernant l’extension et le contenu du concept d’ordre public en matière du droit international privé.