Studiul cu parfum de secol XIX pe care îl recuperăm mai jos și pe care îl prefațăm cu o scurtă istorie a probei prin jurământ, e scris de N. GEORGEAN, judecător de ședință la Tribunalul Ilfov, despre care nu mai știm nici când s-a născut, nici când a murit, pentru simplul fapt că nu e indexat de Google și omul nu a ținut nici blog. Apărut în 1928, studiul se referă la reglementarea jurământului litisdecizoriu sub imperiul Codului civil de la 1864 și a Codului de procedură civilă de la 1865 până la finele secolului XIX.
Aici nu e vorba doar de o recuperare nostalgică, perfect inutilă în practica zilelor noastre, ci și de un pic de backtracking, care în sens logico-matematic (cf. Wikipedia) reprezintă explorarea unui „algoritm general de descoperire a tuturor soluțiilor de se pot da unei probleme de calcul (în cazul nostru, de drept procesual), prin construirea incrementală de soluții-candidat, abandonând fiecare candidat parțial imediat ce devine clar că acesta nu are șanse să devină o soluție validă.” Dumnezeu era girantul moral și temeiul ontologic al întregii lumi, și prin urmare nu putea lipsi nici din construcțiile juridice și judiciare. Să nu fi fost oare o soluție-candidat valabilă, din moment ce azi abia îl mai regăsim în formula jurământului martorului “Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“, reglementat de art. 193 C. procedură civilă, respectiv de art. 319 din Noul CPC, urmat imediat de precizarea că „Referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinței religioase a martorului.”?
Instituția procedurală a probei prin jurământ e prezentată în studiu, cu lux de aplicații jurisprudențiale, în perioada ei de declin, însă a fost o probă destul de frecvent folosită în procesul civil (chiar dacă nu o putem considera o regina probatiorum precum era mărturisirea în epoca medievală), datorită lipsei de știință de carte (în 1882, doar 15% din populația Regatului știa carte) și al religiozității sau superstițiilor oamenilor simpli.
Bineînțeles că jurământul apărea în culegerile de drept bizantin precum și în Pravilniceasca Condică ce se foloseau în Principate în perioada fanariotă. Începând de la mijlocul secolului XVIII se conturează tendința Domniei de a limita cât mai mult folosirea în practica judiciară a acestui mijloc de probațiune. Astfel, Constantin Mavrocordat atrage atenția ispravnicilor de ținut în Moldova “să nu pună doi-trei oameni să giure” pentru a dovedi o pricină, motivându-se că “fiește lucru mic este un păcat a sili pe oameni la giurămîntu“. Această luare de poziție a domniei se baza pe doctrina teologică răsăriteană, care era împotriva jurământului, cel puțin în plan teoretic, și pe faptul că aflarea adevărului depindea exclusiv de teama de pedeapsa divină a celui obligat de instanță să presteze acest jurământ.
În continuare, Ofisul Domnesc din 31 decembrie 1836 “oprește a se da jurământ sau cărți de blestem fără mijlocirea tribunalului“, iar o Anafora a Divanului General din 5 octombrie 1855 se ocupă de modul aplicării jurământului impus de instanță. În doctrina vremii, jurământul era definit ca un act religios, un apel solemn către divinitate pentru aflarea (revelarea) adevărului asupra unei împrejurări, fapt sau act juridic, fiind ultima instituție procedurală, alături de hotărnicie, care în perioada respectivă mai avea un pronunțat caracter ordalic.
Ca argument al menținerii acestui mijloc de probațiune, se menționa faptul că era practicat “de toate popoarele și în toate veacurile“, D. Cohanoski menționând și faptul că era prevăzut și în Corpus juris civilis al lui Justinian (lib. XII, tit. II, de juris jurando, sive voluntario, sive necessario, sive judiciale). În doctrina vremii se invoca și principiul comensualismului actelor juridice. De exemplu, un contract de împrumut era considerat valabil încheiat ca și astăzi, prin simplul acord de voință al părților, cu diferența că se considera injust ca singurul mijloc de probațiune, să fie înscrisul sub semnătură privată “cum ar pute cineva împrumuta pe altul cu bani fără a lua înscrisul?” și că o asemenea prevedere legală restrictivă în materia probelor ar limita sever creditul personal. Jurământul putea fi încuviințat de instanță numai dacă partea care cerea aceasta arăta că nu dispune de alte dovezi. În practică, reclamantul cerea pârâtului, prin intermediul instanței, să depună jurământ prin care să infirme o afirmație cu privire la un fapt sau un act juridic ce avea legătură cu fondul cauzei. Dacă pârâtul refuza să depună jurământul, atunci reclamantul era în drept să jure el că propria sa versiune, cu privire la respectiva împrejurare, este cea conformă cu realitatea. Instanța reținea această probă și soluționa cauza în favoarea reclamantului.
Oricare dintre părți putea recurge la acest mijloc de probațiune. În situația când una dintre părți putea prezenta numai un început de dovadă (un act scris de mână a părții adverse dar nesemnat sau un singur martor) atunci instanța cerea părții de la care emana respectivul înscris sau căreia îi era nefavorabilă depoziția respectivului martor să infirme prin jurământ, respectivele începuturi de dovadă. Dacă acesta refuza (cum se întâmpla de cele mai multe ori, atunci respectivele începuturi de dovadă erau socotite ca dovezi depline în contra părții care a refuzat să jure. Dacă o sentință a unei instanțe era condiționată de depunerea jurământului, atunci jurământul nu se efectua până când sentința nu devenea inapelabilă. Dacă partea obligată la depunerea jurământului murea înainte de trecerea termenului pentru rămânerea definitivă a sentinței, acesta se socotea dat, dacă înainte de deces partea în cauză declara în scris că primește jurământul. Jurământul se putea cere și în cazul divergenței părților asupra prețului unui lucru pierit (juramentum in litem), posibilitățile de expertiză fiind limitate în acele timpuri (§ 401, 1758 din Codul Callimach). Jurământul se depunea în camera de consiliu a instanței în prezența părții adverse.
Circulara Logofeției Dreptății din 27 mai 1837 stabilea chiar un formular unic pentru uzul instanțelor, numit “foaia jurământului” cu următorul conținut:
Noi care suntem trimeşi cu adresa cinstitei… cu No. … ca să arătăm adivărul sub formalnicul jurămînt, ştiinţa ce am ave în pricina…ne jurăm pe numele a tot puternicului Dumnezeu, înaintea presfintei Cruci și a Sfintei Evanghelii, ca pentru cele ce vom fi întrebaţi vom arăta adevărul în frica lui Dumnezeu, fără a părtini la vreo parte, sau altă (pentru vre un interes sau prieteşugul ori rudenii, sau pizmă) ear când am tăgădui și n-am arăta adevărul, atuncea în această viaţă de chivernisală și avutul nostru în veci parte să nu avem, ce să ne cuprinză și cutrămurul lui Cain, și bubele lui Giazi; pe lângă aceasta să avem a da samă înaintea straşnicului judeţu, la o a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristosu, și spre încheerea acestui jurămîntu, am sărutat cinstita cruce și Sf. Evanghelie, Amin.”
În continuare, prin Adresul Secretariatului de Stat din 9 octombrie 1845 şi prin Anaforaua Logofeţiei Dreptăţii din 13 iunie 1844, s-au reglementat formalităţile foilor de jurămînt şi pentru supuşii de confesie mozaică şi romano-catolică.
Notă introductivă de Dumitru DOBREV
JURĂMÂNTUL JUDICIAR
(versiune prescurtată a studiului judecătorului N. GEORGEAN, publicat în volumul II – Studii Juridice, Ed. Atelierele Socec, 1924)
Jurământul este un act civil și religios prin care se ia pe Dumnezeu ca martor al sincerității unei promisiuni sau al adevărului unui fapt.”>Jurământul judiciar, adică acel care se efectuează înaintea justiției, poate fi de două feluri: 1) jurământul decizoriu sau litis decizoriu și 2) jurământul deferit din oficiu de judecător.
1. Jurământul decizoriu
Jurământul decizoriu, după definiția dată de Alexandresco, este acela pe care una din părțile prigonitoare îl dă celeilalte pentru a face să atârne de el soarta procesului”. (Alexandresco, VII, p. 362).
Jurământul decizoriu se aseamănă cu tranzacția, însă nu este o adevărată tranzacție, de care se deosebește, de oarece pe când tranzacția este voluntară din partea ambelor părți care o încheie și presupune concesiuni reciproce din partea ambelor părți, jurământul, din contra, exclude libertatea aceluia căruia îi este deferit și care este obligat să-I presteze sau să-I refere în cazul când nu voește să piardă procesul.
Potrivit dispozițiilor art. 1208 c. civ. rom. (1358 c. civ. fr.), jurământul decizoriu poate fi dat în orice fel de contestațiuni patrimoniale. Din cauza generalității termenilor acestui articol, se decide că jurământul decizoriu poate fi dat chiar asupra faptelor ilicite și care pot aduce atingere onoarei celui care îl primește cum ar fi faptele de fraudă, de seducțiune, atentatul la libertatea de a testa, etc., cu condiția însă că faptul dovedit să nu aducă condamnarea celui care a prestat jurământul, la o pedeapsă penală.
De oarece jurământul are asemănare cu tranzacția, cu toată generalitatea termenilor art. 1208 c. civ. rom. (1358 c. civ. fr.), jurământul nu poate fi admis în afacerile în care există discuțiune asupra drepturilor cari nu pot face obiectul unei renunțări sau unei tranzacțiuni cum sunt acelea cari interesează ordinea publică. Astfel jurământul nu poate fi dovedit prin jurământul decizoriu; astfel reclamațiuni sau contestațiuni de stat, privitoare la celebrarea căsătoriei, cele privitoare la dovedirea filiațiunei sau legtimității, cele privitoare la dovedirea acțiunei de divorț și de separare de patrimonii, în contestațiunile în care se opune o prezumpțiune legală, juris et de jure, cum este autoritatea de lucru judecat, etc., în contestațiunile de natură electorală, asupra chestiunei de a se ști dacă un apel, recurs sau opoziție au fost introduse în termen, pentru a se stabili existența sau clauzele unui contract pentru care legea cere îndeplinirea unor anumite forme, cum sunt donațiunile, ipotecile, contractele matrimoniale, etc., asupra faptelor de natură penală, etc.
Dacă faptele care constituesc motive de divorț nu pot fi dovedite prin jurământul părților, se poate însă admite jurământul pentru a se dovedi faptul că părțile s’au împăcat și deci acțiunea de divorț trebuește declarată stinsă prin împăcarea soților posterior comiterii faptelor cari constituesc cauzele de divorț.
S’a decis ca pentru stabilirea pretențiunilor privitoare la lucrările suplimentare, întreprinzătorul sau architectul, neprezentând un act scris despre aprobarea schimbărilor și adăugirilor de către comitent, ci deferă numai acestuia jurământ decizoriu asupra acestei aprobări, jurământul mi este admisibil de oarece, potrivit dispozițiilor art. 1484 c. civ. rom. (1793 c. civ. fr.) întreprinzătorul sau architectul care s’a însărcinat a face o casă după un plan stabilit și desbătut cu comitentul, nu are dreptul să ceară nici un spor de plată, nici sub pretext de scumpire a muncii manuale, nici sub pretext că s’au făcut schimbări și adăugiri la planul inițial stabilit, dacă aceste adăugiri și schimbări nu au fost aprobate de comitent și prețul lor fixat de comun acord. (Cas. 1, 208 din 17 Mai 1891, Bul. Cas. p. 589).
De oarece potrivit dispozițiilor art. 256 din codul comercial român, asociațiunile în participație trebuesc făcute și dovedite prin act scris, nu se poate deferi de o parte celeilalte jurământul decizoriu pentru a stabili existența unei asociații în participație. (A se consulta: Alexandresco, VII, p. 367; Cas. II, din 1895, Bul. Cas. p. 1386).
S’a decis însă că dacă potrivit dispozițiilor art. 256 c. com. român, asociațiunile în participație trebuesc dovedite prin act scris., în cazul când existența lor nu este contestată între asociați, aceștia pot să-și defere și să-și refere jurământul decizoriu pentru a-și stabili obligațiunile reciproce ce rezultă din aceste asociațiuni. (Cas. II, 250 din 1895, Bul. Cas. p. 1386). Cu toate că art. 1472 c. civ. rom. (1781 c. civ. fr.) dispune că patronul se crede pe cuvântul său pentru câtimea salarului, precum și pentru plata salariului anului expirat și pentru acompturile date pe anul curgător, totuși după părerea dominantă, se decide că servitorul poate să defere patronului său jurământul decizoriu atât pentru stabilirea contractului de locațiune de servicii cât și pentru creanța ce el o are în contra patronului, rezultată din executarea contractului, de oarece dispozițiunile articolului sus citat privesc numai cazul când servitorul nu a cerut să ‘facă dovada creanței sale prin alte mijloace de probațiune. Nu se poate admite a se dovedi prin jurământ o chestiune de drept ci numai un fapt oarecare și pentru ca un fapt să poată fi dovedit prin jurământ trebuește. ca el să fie concludent și pertinent în cauză, adică odată acel fapt dovedit el trebuește să ducă la soluționarea litigiului ce se desbate între parți; prin urmare. când faptul chiar dacă ar fi dovedit, el nu produce nici o consecință legală, el nu poate fi dovedit prin jurăm[intul decizoriu; astfel este cazul când s’ar propune jurământul decizoriu pentru a se dovedi o datorie rezultată din joc sau prinsoare, caz în care jurământul nu se poate admite de oarece legea prin art. 1636 c. civ. rom. (1965 c. civ. fr.) nu dă dreptul la acțiune în justiție pentru plata unei datorii rezultată din joc sau prinsoare. Deasemenea, deși dispozițiile ar1. 1208 c. civ. (1358 c. civ. fr.) arată că jurământul decizoriu poate fi dat în orice fel de contestațiune, însă aceste dispozițiuni privesc numai cazul când contestațiunea există și acțiunea nu este încă prescrisă, de oarece în contestațiile în care se opune prescripția, nu se poate admite jurământul decizoriu, întrucât prescripțiunea constitue o excepțiune peremptorie de fond care nu poate fi combătută prin vreo dovadă oarecare, afară de excepțiunea prevăzută de art. 1906 c. civ. rom. (2275 c. civ. fr.) privitoare la unele prescripții scurte. Jurământul decizoriu este admisibil pentru a se dovedi existența unei tranzacțiuni verbale ce a avut loc Între părți de oarece deși art. 1705 din codul civil român (2044 c. civ. fr.), dispune că trazacția trebuește constatată prin act scris, actul scris nu este cerut ad solemnitatem, ci numai ad probationem, așa în cât jurământul fiind admisibil în orice fel de contestațiuni cu caracter patrimonial este admisibil și la dovedirea unei tranzacțiuni neconstatată prin act scris; prin urmare se poate dovedi prin jurământ decizoriu faptul că după obținerea unei hotărâri câștigătoare pentru una dintre părți, între ambele părți a intervenit o tranzacțiune.
De oarece potrivit dispozițiilor art. 1208 C. CIV; rom. (1358 c. civ. fr.), jurământul decizoriu poate ți dat în orice fel de contestațiune cu caracter patrimonial, el poate fi dat chiar în contra și peste conținutul actelor autentice în ceeace privește convențiunile ce aceste acte le arată că au avut loc între părțile contractante; el însă nu este admisibil în privința faptelor constatate de judecător într’un act autentic și cari fac credință până la înscrierea în fals.
Tribunalele vor fi obligate totdeauna să admită deferirea sau referirea jurământului când vor constata că jurământul este personal celui căruia i se deferă sau referă, că este concludent și pertinent în cauză, adică este privitor la faptele supuse discuțiunei și este de natură a tranșa litigiul, că faptele asupra cărora se deferă jurământul pot face obiectul unei tranzacțiuni între părți și că el nu este vexator.
Chestiunea de a se ști dacă un jurământ decizoriu este sau nu personal celui căruia îi este deferit este o chestiune de fapt care este apreciată în mod suveran de instanțele de fond și aprecierea lor în această privință scapă de cenzura instanței de recurs:.
Potrivit dispozițiilor art. 1359 c. civ. rom, pentru ca jurământul decizoriu să poată fi admisibil trebuește ca el să fie dat asupra unor fapte personale ale aceluia căruia i se propune a jura: în cazul când instanța constată că jurământuI nu este privitor la faptele personale ale celui căruia i se cere a presta jurământul, el va fi refuzat; astfel nu se poate deferi jurământ decizoriu tutorului asupra unor fapte cari nu-i sunt personale ci sunt privitoare la bunurile minorilor, în afară de cazurile prevăzute de art. 1906 c. civ. rom. (2275 c. civ. fr.); unui mandatar în locul mandantului-creditor, unui administrator al unui stabiliment public sau unei persoane morale, sindicului unui faliment, etc.
Pentru faptele privitoare la administrația bunurilor minorului, tutorul poate primi jurământul decizor; astfel tutorul poate, fără îndeplinirea formalităților privitoare la tranzacție, să presteze jurământ asupra chestiunei dacă a închiriat un imobil al minorilor și dacă a primit chiria, de oarece dacă poate închiria bunurile minorilor și da chitanță descărcătoare de primirea chiriei, poate și presta jurământuI asupra acestor acte, care-i sunt personale și cari intră în libera sa administrațiune.
Chestiunea de a se ști dacă un jurământ decizoriu. în modul cum a fost deferit de o parte celeilalte, este sau nu concludent în cauză și dacă el s’a prestat în modul în care s’a deferit, depinde de împrejurările și faptele discutate înaintea instanței de fond și deci numai această instanță este în măsură să aprecieze dacă jurământul decizoriu este concludent în cauză și aprecierea sa în această privință este suverană și scapă de sub cenzura instanței de recurs în cazul când nu s’a violat, nici nu s’a aplicat În I1lOd greșit o dispoziție a legei. Din dispozițiile art. 237 din codul de procedură civilă romana, rezultă că tribunalul va putea respinge prestarea jurământului decizoriu când va constata că este vexator adică atunci când este dat din spirit de răutate și cu rea credință și tribunalul urmează să aprecieze dacă jurământul este deferit din spirit de șicană în care caz îl va respinge ca fiind de natură a aduce o vexațiune părții căreia i se deferă.
Numai persoanele care au dreptul să dispună de bunurile cari fac obiectul discuției, deci să facă o tranzacție cu privire la aceste bunuri pot să defere jurământ decizoriu asupra faptelor cari soluționează diferendul cu privire la aceste bunuri; prin urmare curatorul unei succesiuni vacante neputând, potrivit dispozițiunilor art. 724, din codul de procedură civilă română, să facă decât acte de pură administrație, fără să poată face tranzacție asupra drepturilor și obligațiunilor din succesiunea ce o administrează, nu poate nici deferi jurământ decizoriu pentru faptele privitoare la succesiunea declarată vacantă; deasemenea nici minorii sau interzișii, nici femeile măritate, fără autorizația soților lor, nici persoanele puse sub consiliu judiciar, fără asistența consiliului lor, nici mandatarii fără mandat special, nici tutorul fără îndeplinirea formalităților speciale prevăzute de art. 413 c. civ. rom. (467 c. civ. fr.), nici sindicul falimentului, fără autorizația specială a tribunalului, nici reprezentantul unei persoane morale, fără autorizație speciala, nici ministerul public, etc.
S’a decis ca soțul dotal având exercițiul acțiunilor dotale în timpul căsătoriei, el poate deferi jurământul decizoriu cu privire la aceste bunuri; chestiunea este însă controversată.
Pentru ca jurământul decizoriu să poată fi discutat de partea căreia i se deferă și să fie apreciat de instanța înaintea căreia se propune, dacă este personal, concludent și pertinent în cauză și deci dacă este admisibil, partea care îl deferă este obligată să-I formuleze; prin urmare, cât timp partea nu-l formulează pentru a se vedea obiectul sau. instanța de judecata nu poate fi obligată să ție seamă de propunerea unei părți ca voește a deferi celeilalte parți jurământul decizoriu: această soluțiune reiese și din dispozițiile legei timbrului care supune la taxa de timbru juramântul decizoriu pe care o parte îl deferă celeilalte părți într’un litigiu angajat înaintea justiției.
In cazul însă când juramântul decizoriu deferit a fost formulat în scris și partea căreia i s’a deferit îl refera adversarului sau nu mai este nevoe a se formula din nou juramântul, de oarece termenii în care el a fost dat sunt arătați în scris și partea căreia i se referă îl poate discuta iar tribunalul este pus în situațiunea de a putea constata și decide dacă el este personal, concludent și pertinent în cauza. (Cas. 1, 15 din 28 Iunie 1891, Bul. Cas. p. 92).
Pentru ca jurământul decizoriu să poată fi admis, trebuește ca acel căruia i se deferă sa fie capabiI de a dispune de obiectul care este în litigiu și asupra căruia se dă jurământul; prin urmare jurământuI decizoriu nu poate fi deferit minorilor, interzișilor, femeilor măritate, fără autorizația soților lor, minorilor emancipați fără asistența curatorilor lor și fără îndeplinirea formalităților prevăzute de art. 413 c. civ. rom. (467 c. civ. fr.), persoanei pusă sub consiliu judiciar, fără asistența consiliului lor, etc.
De oarece potrivit dispozițiilor art. 241 din c. de procedură civ. rom., jurământul va putea fi modificat potrivit cu religiunea celui care urmează să-I presteze, s’a decis că israeliții trebuesc să presteze jurământul more judaico în sinagogi cu toate formalitățile ce comportă acest jurământ, iar nu în pretoriul tribunalului întrucât Anaforaua Ministerului Dreptații din 1844 nu a fost abrogata în această privință de codul de procedură civilă româna din 1900 și numai jurământul prestat cu aceste formalități îi poate lega. Asupra formei prestării jurământului de către musulmani și alte credinți religioase, a se vedea: Alexandresco, VII, p. 351 urm.
Cu toate că art. 241 din codul de procedură civilă, dispune că jurământul decizoriu se va putea modifica de judecată potrivit religiunei celui care urmează a-l presta, din aceasta nu se poate trage deducțiunea că preoții ortodoxi sunt apărați de prestarea lui, așa în cât ei urmează să presteze jurământuI înaintea instanțelor judecătorești de oarece nu sunt exceptați de nici o lege; Canonul XXII și art. 42 din Regulamentul Sinodal din 22 Mai 1873, care oprește pe preoți de a presta jurământ, nu pot fi luate în considerare de oarece dispozițiunile regulamentare nu pot înlătura dispozițiunile legii; prin urmare simpla lor afirmare, fără jurământ nu este valabilă ca dovadă în justiție. Pentru a se putea admite deferirea jurământului decizoriu, legea nu cere existența unui început de dovadă scrisă, ci este deajuns ca faptul asupra căruia se deferă jurământul sa fie personal și determinat și legea srl. nu oprească dovedirea acestui fapt prin jurământ, de oarece din dispozițiile art. 1207, 1208 și 1210 din codul civil roman (1357, 1358 și 1360 C. civ. fr.) rezultă că jurământul nu este decât un mod de probațiune și poate fi dat în orice fel de contestațiune.
Potrivit dispozițiilor art. 1210 din codul civil român (1360 c. civ. fr.), jurământul decizoriu poate fi deferit înaintea tuturor instanțelor judecătorești, în afară de instanța de recurs și în tot cursul procesului, prin urmare el poate fi deferit și în apel, de oarece apelul este devolutiv și părțile sunt puse în aceiaș stare ca și la prima instanță, prin urmare, se pot propune în instanța de apel și probe noi; de asemenea dacă prima instanță a respins ca inadmisibil prestarea jurământului, el poate fi admis în apel; deasemenea dacă partea căreia i s’a deferit sau referit jurământul la prima instanță și a lipsit în ziua fixată pentru a-l presta, are dreptul a cere să-I presteze în apel, fară să fie obligată să dovedească cauza care a împiedecat-o să se prezinte la prima instanță ca să-I presteze. In cazul însă când la prima instanță partea căreia i s’a deferit sau referit jurământuI a refuzat pur și simplu, fără rezervă, să-I presteze, fără a fi invocat un motiv legal de opunere, ea a pierdut definitiv procesul și nu mai are dreptul să ceară să presteze jurământul în apel, de oarece refuzul prestării jurământului constitue o tranzacție care nu mai poate să fie supusă judecății în apel și constitue pentru tribunal dovada mărturiei tacite a concludenței jurământului.
După altă părere, în cazul când înaintea primei instanțe partea căreia i s’a deferit sau referit jurământul decizor, refuză pur și simplu prestarea lui, acest jurământ poate fi prestat înaintea instanței de apel, dacă apelantul pune în discuțiune admisibilitatea acelui jurământ, care este un mijloc de probațiune în justiție și se poate repeta dinaintea instanței de ap,el.
Din momentul ce părțile au recurs la jurământul decizoriu, nici un alt mijloc de probă nu mai poate fi admis după prestarea lui asupra punctelor cuprinse în el, de oarece jurământul deferit și prestat tranșează definitiv litigiul între părți; prin urmare, tribunalul nu poate înlătura jurământul ca nedecisiv în cauză, și să se întemeieze pe alte probe. Hotărârea pronunțată în virtutea jurământului prestat este definitivă și nu mai poate fi atacată pe nici o cale, nici chiar pe calea revizuirei, chiar în cazul când s’ar fi recunoscut de fals jurământul prestat, în urma unei judecăți corecționale.
In cazul când o parte a deferit celeilalte jurământ decizoriu și partea care urmează a-l presta nu se prezintă la tribunal în ziua fixată pentru prestarea jurământului, această lipsă nejustificată printr’un motiv serios, poate fi considerată ca un refuz de a jura.
In cazul când partea nu voește să dea un răspuns precis la chestiunea cuprinsă în foaea de jurământ, deși poate da un asemenea răspuns, această nevoință de a răspunde precis echivalează cu un refuz de a jura și nu poate face vre-o dovadă în favoarea părții care l’a prestat.
De oarece, potrivit dispozițiilor art. 1210 c. civ. rom., (1360 c. civ. fr.) jurământul decizoriu poate fi dat în tot cursul procesului, s’a decis că el poate fi dat și în mod subsidiar, atunci când partea, după ce ar invoca în sprijinul cererei sale sau în apărarea sa, toate mijloacele de probă, ar crede aceste mijloace insuficiente. In acest caz jurământul deferit în mod subsidiar nu poate fi considerat ca un jurământ supletoriu ci tot ca jurământ decizoriu și tribunalul este obligat a-l admite în cazul când găsește că mijloacele de probă propuse nu sunt de natură a duce la soluționarea litigiului ce se desbate între părți și bine înțeles când găsește că faptele cari urmează să fie supuse jurământului, sunt personale celui care urmează să-I presteze și sunt pertinente și concludente în cauză.
Numai partea care a deferit jurământul decizor are dreptul să se plângă de faptul că nu i s’a încuviințat prestarea lui, iar nu și partea adversă .mai ales dacă dânsa nu s’a declarat gata a-l presta sau nu s’a opus la admisibilitatea lui.
Din dispozițiile art. 1213 c. civ. rom. (1363 c. dv. fr.) după care când o parte a jurat, cealaltă nu mai este primită a proba falsitatea jurământului, rezultă că partea care a deferit jurământul decizoriu în cursul cercetării unui proces civil, nu are dreptul, ca prin acțiune directă, să urmărească în instanță penală pe cel care a prestat jurământul spre a dovedi falsitate a lui, drept care aparține numai ministerului public; ceeace înseamnă că acțiunea în despăgubiri este stinsă cu desăvârșire și partea civilă nu are dreptul să ceară despăgubiri pentru doI sau delict cu ocaziunea urmărirei corecționale pentru jurământul mincinos pe care ministerul public uzând de dreptul său, ar intenta-o celui care a săvârșit un asemenea jurământ, potrivit dispozițiilor art. 293 c. pen. român (366 c. pen. fr.), de oarece interesele părții civile fiind tranșate prin tranzactiune, nu poate face indirect, ceeace legea oprește a face direct. Aceste dispozițiuni se aplică în materie de jurământ decizoriu fals, și după unii și în materie de jurământ supletoriu fals.
S’a ‘decis că dacă partea care a deferit jurământul decizor, nu mai are dreptul să ceară daune-interese în instanța penală, înaintea căreia se urmărește pe partea care a prestat jurământul mincinos în urma intentării acțiunei de către ministerul public, aceasta nu înseamnă că ea nu are dreptul să denunțe și să procure în sprijinul acțiunei publice dovezi pentru constatarea falsității jurământului prestat în calitate de simplu informator.
Dacă ministerul public a urmărit în instanța penală pe cel care a prestat jurământul, și hotărârea condamnatoare a rămas definitivă, partea care a deferit jurământul. când jurământul s’a prestat în urma cererei sale, iar nu din oficiu, va avea dreptul să atace hotărârea obținută în urma jurământului fals, pe calea revizuirei. (Alexandresco, VII, p.413).
Pentru a se dovedi în acțiunea penală introdusă de ministerul public, că jurământul prestat a fost mincinos, nu este admisibilă dovada cu martori pentru o valoare mai mare de 150 lei vechi, afară de cazul când s’ar produce un act scris sau un început de dovadă scrisă de oarece în materie de jurământ mincinos, dovada, chiar în instanța penală, trebuește făcută după regulele prescrise în materie civilă.
Când însă jurământul decizoriu sau supletoriu a fost prestat într’o afacere de natură comercială, ministerul public, în acțiunea penală pentru jurământ fals introdusă în contra părții care l’a prestat, are dreptul să dovedească falsitatea jurământului cu martori, chiar dacă nu există un început de dovadă scrisă.
Până la acceptarea prestării jurământului de către partea căreia îi este deferit, el constitue numai o policitațiune, care nu creează nici un drept, așa încât el poate fi retras.
Jurământul deferit de una dintre părți și acceptat de cealaltă, constitue potrivit dispozițiilor art. 1214 c. civ. rom., (1364 c. civ. fr.) o tranzacție, care nu se mai poate revoca de cât cu consimțimântul ambelor părti în litigiu, până la acceptare însă partea care l-a deferit are oricând dreptul să-I retragă. de oarece deferirea lui nu constitue decât o simplă ofertă.
Numai în cazul când jurământu a fost formulat în scris, partea adversă căreia i se deferă jurământul îl poate accepta, după ce a fost discutat și s’a constatat că îndeplinește condițiunile prevăzute de lege pentru a fi admis; cât timp jurământul nu a fost formulat, partea care voește a-l deferi poate reveni asupra lui de oarece în specie nu este vorba de un jurământ propriu zis ci de un proect de jurământ.
Partea care a deferit jurământul decizoriu înaintea primei instanțe. însă s’a respins ca neconcludent, poate să retradeze în apel jurământul formulat, de oarece potrivit dispozițiilor art. 1214 c. civ. rom. (1364 c. civ. fr.) până când adversarul nu a declarat că este gata a jura, partea care a deferit sau referit jurământul decizoriu poate să-I retragă.
Dacă o parte a deferit celeilalte părți jurământul decizoriu, și înainte ca el să fi fost acceptat îl retractează, în acest caz această parte poate reveni asupra retractării sale și să defere din nou adversarului său, în apel, jurământul decizoriu, de oarece nici un text de lege nu se opune la această procedare.
Odată ce o parte a declarat că acceptă jurământuI decizoriu ce i s’a deferit, ea nu mai are dreptul să-I refere adversarului său de oarece tranzacția între părți s’a încheiat din momentul acceptării jurământului din care moment devine irevocabilă fără consimțământul celeilalte părți, și prestarea lui nu este de cât executarea acestei convențiuni.
În ceeace privește jurământul supletoriu, după o părere, până în momentul când el nu a fost săvârșit de către partea căreia i s’a deferit din oficiu jurământul, se poate reveni.
După altă părere, însă, încheierea prin care se dă din oficiu jurământul uneia dintre părtile litigante, nu este o încheiere preparatoare, ci o hotărâre care leagă pe judecător și asupra căreia nu se mai poate reveni fără a se viola autoritatea lucrului judecat.
Jurământul decizoriu poate fi deferit asupra întregului obiect al litigiului sau numai asupra unui fapt parțial al său.
Jurământul decizoriu prestat de o parte, este indivizibil ca și mărturisirea și partea care l’a deferit este obligată să-I primească astfel cum este făcut neavând dreptul să primească numai ce-i convine și să înlăture ceeace nu este în favoarea cauzei sale. În cazul când jurământul poartă asupra mai multor fapte, jurământul este indivizibil.
Jurământul decizor prestat sau refuzat nu poate produce efect de cât între părțile cari au fost în litigiu și care au stins astfel diferendul între ele, jurământul decizor nu poate avea efect în privința terțelor persoane de oarece el constituind o tranzacțiune. această convențiune nu poate avea efect, potrivit principiilor de drept, de cât între părtile contractante și reprezentanții lor universali sau cu titlu universal.
II. Jurământul dat din oficiu
Am arătat mai sus că jurământul judiciar este de două feluri: jurământul decizoriu și jurământul deferit din oficiu de judecător. Jurământul deferit din oficiu de judecător este de asemenea de două feluri: 1) jurământul supletoriu și 2) jurământul estimatoriu.
1. Jurământul supletoriu
Jurământul supletoriu numit și supletiv întrucât are de scop să complecteze convingerea judecătorului și probele insuficiente produse în cauză de către părțile litigante, este, după cum îl definește Alexandresco, acela pe care judecătorul poate să-I defere din oficiu, adică de la sine, fie chiar după provocarea părților prin concluziile lor, aceleia din părți, care după aprecierea sa merită mai multă încredere”.
Deferirea jurământului din oficiu este un drept facultativ al judecătorilor de fond pe care îl exercită în cazul când din probele administrate de părțile litigante, ei nu și-au putut forma o convingere deplină asupra punctelor în litigiu; deferirea acestui jurământ nu este o obligațiune pentru judecătorii de fond, ci este o facultate lăsată la aprecierea lor suverană. neputând fi supusă cenzurii instanței de recurs; chiar în cazul când o parte a cerut ca judecătorii să dea din oficiu jurământ și el nu a fost admis fără să se facă mențiune de această cerere în hotărâre, nu se poate forma un motiv de casare. de oarece prezl1mpția este că ei nu l-au găsit util în cauză; după prestarea jurământului supletoriu, părțile au dreptul să discute efectele lui. adică (dacă astfel cum a fost prestat este sau nu concludent în cauză).
Judecătorii vor aprecia căreia dintre părțile litigante urmează să i se defere din oficiu jurământul, după împrejurările cauzei și după inspirațiunea conștiinței sale, care dintre părțile litigante este capabilă să facă o declarațiune mai sinceră și această apreciere îi aparține în mod suveran, de oarece acest jurământ are de scop de a-i complecta conștiința sa, fără a fi obligat să motiveze alegerea. . Jurămantul supletoriu nu poate fi deferit de cat în mod limitat, în cazurile când cererea sau excepțiunea nu sunt complect dovedite sau când cererea sau excepțiunea nu sunt cu totul lipsite de probe, adică atunci când va fi un început de probă in privința cererei sau excepțiunei ce se invocă. Prin urmare, judecătorul nu poate deferi jurământ din oficiu uneia dintre părțile litigante pentru a complecta o dovadă făcută În cauză, cum ar fi proba cu martori, în cazul când din proba administrată nu rezultă nici o dovadă în cauză: de asemenea când faptul este complect dovedit, judecătorul nu are dreptul să defere jurământul din oficiu.
De oarece jurământul supletoriu este dat din oficiu de către judecător, iar nu este deferit de către o parte celeilalte pentru a constitui un fel de tranzacțiune între părțile litigante, acest jurământ nu poate lega pe judecătorii din instanța de apel la care s’ar fi adresat cu recurs partea care a pierdut procesul, ci ei au dreptul să-și formeze convingerea și pe alte probe produse de părți chiar în prima instanță, de oarece apelul este devolutiv de instanță și jurământul supletoriu nu este de cât un mijloc de instrucțiune în cauză; în afară de aceasta, instanța de apel are dreptul să controleze dacă erau îndeplinite condițiunile cerute de art. 1220 c. dv. rom. (1367 c: civ. fr.) pentru admiterea jurământului supletoriu.
După altă părere, jurământul deferit din oficiu de judecători și prestat de către partea căreia i s’a deferit fără ca cealaltă parte să fi făcut vre-o 0biecțiune sau rezervă, leagă pe judecători și cealaltă parte care a fost prezentă și nu a făcut rezerve nu mai poate fi admisă să producă în cauză alte dovezi în scopul ca să combată efectele jurământului supletoriu prestat de adversarul său; mai mult încă se spune chiar că ordonanțele prin care se ordonă prestarea jurământului supletoriu sunt definitive și nu se mai poate reveni asupra lor de către judecători.
S’a decis însă că dacă tribunalul a deferit jurământuI supletoriu și el nu s’a prestatîncă de către partea căreia i s’a deferit, el poate reveni asupra ordonanței prin care s’a deferit acest jurământ, de oare ce jurământul supletoriu este o măsură de instrucțiune pentru soluționarea pricinei ce se desbate între părți.
Pentru ca jurământul supletoriu să poată fi deferit de către judecător, se cere, ca și la jurământul decizoriu deferit de o parte litigantă, celeilalte părți, ca el sa fie privitor la un fapt personal al celui căruia i se deferă.
Jurământul supletoriu poate fi deferit în orice materie, în afară de cele cari interesează ordinea publică cum ar fi cele privitoare la chestiunile de starea persoanelor.
Jurământul pe care judecătorii îl pot da din oficiu uneia dintre părți dacă au cunoștință despre anumite fapte cari nu-i sunt personale, nu este un jurământ supletoriu propriu zis, ci un jurământ de credulitate.
2. Jurământul estimatoriu
Jurământul estimatoriu este acela pe care îl deferă judecătorul din oficiu reclamantului asupra valoarei unui lucru, determinând și suma până la care el va fi crezut, în cazul când acțiunea sa este fundată, însă obiectul reclamat nu poate fi restituit în natură, și nu i se poate fixa valoarea prin vreun mijloc de dovadă. Acest jurământ se mai numește și “in litem”, și Zenonian, de oarece se găsește trecut într’o Constituțiune a împăratului Zenon și anume în L. 9 Cod., Unde vi, 8, 4.
Jurământul estimatoriu este admisibil și atunci când fiind vorba de constatarea valorii prejudiciu cauzat unei părți printr’un fapt penal sau printr un delict civil sau cuasi-delict, evaluarea’ acestui prejudiciu nu se poate face prin alte mijloace de probe admise de lege.
În cazul când judecătorul are posibilitatea să constate valoarea obiectelor reclamate, printr’un mijloc oarecare, cum ar fi o expertiză, el este obligat a o ordona iar nu să defere din oficiu reclamantului jurământul estimatoriu. (Cas. 1, 297 din 2 Octombrie 1881, Bul. Cas. p. 706).
Pentru admisibilitatea în principiu a jurământul estimatoriu, partea căreia urmează a-i fi deferit, nu poate fi obligată să producă un început de dovadă, asupra valorii obiectului reclamat, după cum cere art. 1220 c: civ. rom. de oarece tocmai rațiunea dispozițiilor art. 1222 c. civ. rom rezidă în imposibilitatea pentru judecător de a putea avea o probă pentru aprecierea valoarei obiectului reclamat.
Tribunalele vor aprecia în mod suveran starea de imposibilitate în care se găsește reclamantul de a stabili prin alte mijloace de dovadă valoarea obiectului reclamat; în hotărârea prin care se deferă jurământul estimatoriu trebuește motivată această imposibilitate.
Judecătorii de fond nu sunt obligați să defere jurământul estimatoriu, ci deferirea acestui jurământ este lăsată la aprecierea lor suverană și părțile nu au dreptul să pretindă judecătorilor să uzeze de această facultate și nici să formuleze un motiv de casare în cazul când aceștia au refuzat pretenția lor.
De oarece jurământul estimatoriu este un jurământ dat din oficiu, toate celelalte regule privitoare la jurământul supletoriu, se vor aplica și jurământului estimatoriu.
De oarece jurământul estimatoriu se deferă totdeauna reclamantului ‘Întrucât numai el poate cunoaște valoarea obiectului reclamat, reclamantul nu poate referi acest jurământ în caz când i se deferă de judecători.
Cu toate că art. 1222 din codul civil român (1369 din codul civ. fr.) arată că judecătorul, când deferă reclamantului jurământul estimatoriu, este dator să determine suma până la care el va fi crezut pe jurământul său, totuși s’a decis că dacă tribunalul dând reclamantului acest jurământ nu a determinat suma până la care va fi crezut, rezultă că a recunoscut implicit că reclamantul va fi crezut până la suma arătată în cererea sa.
Judecătorii cari au admis deferirea jurământului estimatoriu, nu sunt legați prin încheierile prin care s’a deferit acest jurământ ci ei pot reveni în cazul când după admiterea lui, se descoperă acte cari sunt de natură a duce la fixarea valorii bunului reclamat. De asemenea judecătorii nu sunt legați de valoarea fixată de reclamant prin jurământul estimatoriu prestat, ci ei pot să facă evaluarea obiectului reclamat și din alte acte cari s’ar fi descoperit după prestarea jurământului, de oarece acest jurământ este numai un mijloc de instrucțiune în cauză.
Judecătorii în apelul făcut de una dintre părți în contra hotărârei care s’a bazat în fixarea valorii bunului reclamat. pe jurământul estimatoriu prestat de către reclamant, nu sunt legați de acest jurământ, ci pot să-I defere din nou, luând ca bază o altă prețuire, sau să se întemeieze pe alte dovezi.
