UPDATE la 20.06.2017 : În mod destul de previzibil, Înalta Curte de Casație și Justiție, învestită în dosar 390/1/2017 cu dezlegarea unor chestiuni de drept, prin hotărârea 48/19.06.2017 A ADMIS sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 34946/3/2013.

UPDATE la 26.06.2017: Decizia ICCJ 48/19.06.2017 a fost publicată in MOF 595/26.07.2017. Întregul dispozitiv sună astfel:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 34946/3/2013, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, art. 98 alin. (1) lit. g indice 1 şi art. 106 indice 5 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2017.

Soluția a fost intens dezbătută la nivelul tuturor instanțelor mari din țară, după cum reiese din Raportul preliminar ICCJ din 24.05.2017 unde se poate observa cum judecătorii de contencios fiscal au fost în general mai neinspirați în dezlegările pe care le-au propus la această întrebare, decât judecătorii de proprietate intelectuală.

Nu mai puțin, o opinie mai veche în sens contrar 1864/09.01.2008 emisă de Ministerul Finanțelor trebuie acum serios revizuită, întrucât susținea că operațiunile desfășurate de organismele de gestiune colectivă reprezintă operațiuni taxabile din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată iar pe facturile emise de acestea se va înscrie și cota de TVA de 19%. Opinia concluziona (textual): „Prin urmare, utilizatorii au obligația de a achita organismelor de gestiune colectivă întreaga contravaloare a facturii emise de acestea (inclusiv taxa pe valoarea adăugată), fapt care nu este incorect și ilegal, ci, așa cum rezultă din prevederile menționate anterior, este în concordanță cu legislația fiscală în domeniul taxei pe valoarea adăugată.” Ei bine, era tocmai invers, după cum s-a dovedit în litigiul CREDIDAM vs RADIO STIL care a generat întrebarea Curții de Apel București, iar soluția este general obligatorie, atât pentru instanța care a solicitat dezlegarea – de la data pronunțării deciziei, cât și pentru celelalte instanțe, părți interesante și autorități – de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I!


În ce privește exigibilitatea Taxei pe Valoarea Adăugată prin raportare la compensația echitabilă pretinsă utilizatorilor de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, am asistat recent la interesante clarificări interpretative, atât în practica judecătorească națională, cât și la nivel european.

Problema de drept a fost atinsă în urmă cu mai bine de un an într-un dosar eminamente civil, aflat în apel sub nr. 34946/3/2013 și vizând pretenții civile CREDIDAM întemeiate pe răspundere delictuală împotriva unui post de radio, un caz în sine trivial, ce însă ascundea o spinoasă problemă de drept fiscal, și unde Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis la 21.10.2015 sesizarea ICCJ în baza art. 519 NCPrC în vederea pronunțării unei hotărâri obligatorii asupra unor chestiuni de drept vizând taxarea veniturilor organismelor de gestiune colectivă.

Deși sesizarea este veche, încheierea a fost redactată cu întârziere de un an și a devenit disponibilă abia recent. Pe bună dreptate, Curtea se întreabă dacă pentru radiodifuzarea fonogramelor, organismul de gestiune colectivă poate pretinde postului de radio pârât, pe cale delictuală, remunerația datorată artiștilor interpreți PLUS TVA?

Plecând de la o foarte subtilă interpretare a prevederilor Directivei de TVA 2006/112/CE (ce nu era specialitatea acestui complet civil), și trecând prin prevederile Legii 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (care erau nu doar specialitatea dar și predilecția acestui complet), și neputând identifica hotărâri judecătorești care să fi analizat incidența Taxei pe Valoarea Adăugată acestui tip de raporturi juridice, Curtea a întrebat:

1. Dacă încasarea de către organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe a comisionului prevăzut de art. 127 lit.l lit. i) și art.134 alin.2 lit.b) din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe reprezintă o operațiune efectuată cu plată în sensul art.126 alin. 1 lit.a) din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal și în consecință, colectarea remunerațiilor pentru utilizarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe de către organismele de gestiune colectivă poate fi calificată drept o operațiune impozabilă în sensul art. 126 din Codul fiscal?
2. Dacă în interpretarea art.134 și art. 140 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, faptul generator și respectiv exigibilitatea taxei, în funcție de care se stabilește cota de TVA aplicabilă, au loc la data utilizării drepturilor de autor care a generat obligația de plată a remunerației sau la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost stabilită obligația de plată amintită?

Instanța însăși a fost de părere că respectivele comisioane încasate de organismele de gestiune colectivă nu pot fi considerate o „plată” în sensul art. 126 alin. 1 lit. a) din Codul fiscal și că nu sunt corelative unei prestări de servicii cu titlu oneros.

Argumentul Curții e deosebit de subtil și denotă familiaritate cu dreptul proprietății intelectuale, o profunzime de înțelegere care în practica noastră fiscală a lipsit: prestarea de servicii în cauză nu este una efectuată cu titlu oneros de către o persoană impozabilă care acționează ca atare, nu există un raport juridic direct în care să aibă loc prestații reciproce între – pe de o parte artiștii interpreți sau executanți în calitate de titulari de drepturi conexe patrimoniale și, respectiv, organismul de gestiune colectivă care acționează în numele lor și – pe de altă parte organismul de radiodifuziune care utilizează fonogramele.  Astfel, obligația utilizatorilor de a plăti remunerația unică echitabilă, respectiv a titularilor drepturilor conexe de a suporta comisionul își are izvorul în lege – art. 98 alin. 1 lit. g^1) și art. 106^3 din Legea nr. 8/1996 și Metodologiile aplicabile, care determină cuantumul remunerației unice echitabile, respectiv art. 127 alin. 1 lit. i) și art. 134 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Instanța a detectat că „în astfel de spețe, există un raport juridic triunghiular – între utilizatori (organismele de radiodifuziune), titularii drepturilor conexe patrimoniale (artiștii interpreți sau executanți ale căror fonograme sunt utilizate în modalitatea radiodifuzării) și organismele de gestiune colectivă desemnate de ORDA drept colectori a remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerț și a celor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora de către organismele de radiodifuziune – în care organismele de radiodifuziune care utilizează fonogramele au obligația conform legii și Metodologiilor aplicabile să plătească o remunerație unică echitabilă către organismele de gestiune colectivă; și în care organismele de gestiune colectivă au dreptul conform legii drepturilor de autor și a drepturilor conexe să rețină un comision stabilit conform Statutelor proprii cu limita stabilită conform 134 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 8/1996.

Concomitent însă, problema de drept a fost tranșată cu valoare obligatorie chiar la nivelul Curții Europene de Justiție de la Luxemburg în cauza C-37/16 SAWP pronunțată chiar mai recent, la 18 ianuarie 2017: Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată de Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010, trebuie interpretată în sensul că titularii drepturilor de reproducere nu efectuează o prestare de servicii, în sensul acestei directive, în favoarea producătorilor și a importatorilor de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere de la care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe percep pe seama acestor titulari, însă în nume propriu, remunerații compensatorii pentru vânzarea acestor aparate și suporturi.

În motivare, CJUE a urmat un raționament întrutotul similar Curții de Apel București a cărei cerere de hotărâre prealabilă în atenția ICCJ a fost practic rezolvată avant la lettre: „În speță, în primul rând, nu rezultă că există un raport juridic în care au loc prestații reciproce între, pe de o parte, titularii drepturilor de reproducere sau, eventual, organismul de gestiune colectivă a unor asemenea drepturi și, pe de altă parte, producătorii și importatorii de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere, iar obligația de a plăti prestații remuneratorii precum cele în discuție în litigiul principal este impusă acestor producători și importatori în temeiul legii naționale, care determină și cuantumul lor. În al doilea rând, obligația producătorilor și a importatorilor de suporturi neînregistrate și de aparate de înregistrare și de reproducere de a plăti prestații remuneratorii nu se poate considera că rezultă din prestarea unui serviciu a cărui contravaloare directă ar constitui‑o.

Într-adevăr, prestațiile remuneratorii de tipul celor administrate de organismele de gestiune colectivă au ca scop finanțarea compensației echitabile în favoarea titularilor drepturilor de reproducere. Or, compensația echitabilă nu constituie contravaloarea directă a unei oarecare prestații întrucât este legată de prejudiciul care rezultă pentru acești titulari din reproducerea neautorizată a operelor lor protejate. (C‑467/08 Padawan). Văzute ca și compensații civile echitabile, și în cadrul unei normale răspunderi delictuale, remunerațiile pretinse de organismele de gestiune colectivă sunt foarte departe de prestarea unor servicii!

Evoluțiile jurisprudențiale evocate mai sus califică în sfârșit deplin, din punct de vedere fiscal, natura juridică a remunerațiilor compensatorii al căror caracter economic și oneros iese de acum cu totul din discuție, trebuind de plano să fie pe viitor excluse din sfera TVA. O opinie mai veche  în sens contrar emisă în 2007 de Ministerul Finanțelor trebuie acum serios revizuită.

av. Luisiana DOBRINESCU
DOBRINESCU DOBREV