Editorial publicat în Revista Română de Drept al Afacerilor nr. 6/2013, autor Dumitru DOBREV.

Citind zilele acestea pe Hotnews.ro^[1] despre scrisoarea deschisă a celor 10 salariate de la Hidroelectrica aflate în concediu pre- sau postnatal către Maria Băsescu și Daciana Sârbu și despre răspunsul deopotrivă de tranșant și de cinic al administratorului judiciar Remus Borza, m-a dus gândul la amarul dicton al lui Cicero în De officiis (44 Î.Hr.) și la teribila lui actualitate în anno domini 2013, România, Uniunea Europeană.

Administratorul judiciar Remus Borza are dreptate, legea specială adică, art. 86 alin. (6) din Legea insolvenței permite concedierea unor salariați protejați de Codul Muncii prin norme, altminteri imposibil de ocolit [art. 60 alin. (1) lit. c) și d) din Codul Muncii]. Și doctrina^[2] în această materie e destul de categorică „Există totuşi o excepţie, cea a concedierii pentru motive ce intervin ca urmare a reorganizării judiciare sau falimentului angajatorului, justificată de împrejurarea că reorganizarea judiciară, cu atât mai mult falimentul, sunt împrejurări obiective care presupun desfiinţarea unor posturi sau chiar, după caz, dispariţia angajatorului.”

La prima vedere nu rămâne decât să ne resemnăm, deoarece singurul lucru ce ar mai fi de făcut este această scrisoare către prima și cea de-a doua doamnă, deoarece în instanță deznodământul e foarte clar…

Cu toate astea, mă gândesc că și o asemenea măsură de concediere ar fi fost poate mai ușor de înghițit atât de opinia publică cât și de cei concediați dacă:

– administratorul judiciar ar fi fost propus judecătorului-sindic de către OPSPI/consiliul de administrație al Hidroelectrica de o manieră transparentă (e.g. printr-o procedură ad-hoc inspirată din Ordinul Președintelui ANAF nr. 1009/2007 sau măcar printr-o selecție de oferte a principalilor jucători de pe piața insolvenței din România);

– s-ar afla cum s-a negociat cu comitetul creditorilor și care au fost criteriile de acordare a onorariului lunar de 50.000 de euro lunar, şi a celui de 3 milioane de euro onorariu de succes;

– dacă tot s-a negociat acest onorariu „consistent” de ce a mai fost nevoie să fie angajate trei societăți de avocatură^[3] pentru a asigura reprezentarea debitoarei (Hidroelectrica) în cele 74 de contestaţii la tabelul preliminar, cu un onorariu de 3000 Euro/dosar, deci un buget total de 222.000 Euro?

Pentru cei mai puțin familiarizați cu procedura insolvenței, administratorul judiciar care a respins anumite creanțe de la înregistrare pe tabelul preliminar, este oricum obligat să justifice, să detalieze și să comunice creditorului care au fost motivele care l-au condus la soluția de respingere. Ca urmare el ridică toate excepțiile (de netimbrare, de tardivitate a contestației) și face toate apărările de fond (e.g. prescripție, compensare, caracterul necert, nelichid sau neexigibil al creanței) pentru a-și susține opțiunea inițială. Practic debitoarea nu are ce apărări în plus să facă față de administratorul judiciar deoarece acesta are acces nelimitat la contabilitate și documente justificative, de unde se iau datele și informațiile în baza cărora se decide admiterea sau respingerea creanței în cauză. În practică, în dosare de insolvență de o asemenea complexitate, munca este împărțită între departamentul contabilitate și cel juridic al debitoarei care extrage datele pentru fiecare creditor în parte și se face o analiză și o comparație cu ceea ce se susține în cererea creditorului și înscrisurile anexate. Concluziile le trage administratorul judiciar care ia și decizia înscrierii/neînscrierii pe tabelul preliminar a respectivei creanțe în tot sau în parte. Ori 220.000 Euro e puțin cam mult pentru teleportarea printr-o metodă tip copy-paste a considerentelor ce au stat la baza deciziei de neînscriere a unei creanțe pe tabelul preliminar în întâmpinarea pe care o face debitoarea Hidroelectrica la contestația la tabel a creditorului nemulțumit.

– Last but not least administratorul judiciar precizează^[4] că prejudiciul suferit de debitoarea Hidroelectrica în urma contractelor păguboase semnate cu traderii de energie numiți de un clasic în viață „băieții deștepți” a însumat 1,1 miliarde de Euro, în perioada 2006-2012.

Atunci, ne întrebăm de ce doar denunțări unilaterale ale acestor contracte și nu și acțiuni în anulare dacă prestațiile au fost dezechilibrate și sau acțiuni în atragerea răspunderii persoanelor din conducerea Hidroelectrica care au semnat acele contracte?

Dacă s-ar promova aceste cereri către judecătorul-sindic, chiar dacă legea ne limitează la cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, tot ar fi un mic cutremur în Olimpul seren al directorilor de mari regii și companii cu capital public din România și un semnal pentru noi, contribuabilii de rând, că nu se dorește punerea batistei pe țambal în această nouă „afacere Škoda”. Dacă nu, nu avem altă alternativă decât cunoscutul proverb „Corb la corb…”