de Dumitru DOBREV

La conferinţa INPPA despre Noul Cod Civil din septembrie 2011, de departe cea mai interesantă prelegere a fost cea a profesorului Valeriu Stoica despre noul regim juridic al bunurilor. Citez un fragment:
“O noutate este chiar noţiunea cea mai importantă în materia drepturilor patrimoniale, aceea de patrimoniu. Noţiunea era evocată în câteva texte, dar nu era reglementată ca atare. Noul Cod Cvil ţine seama de tot ce s-a scris pe această temă timp de un secol şi jumătate în România, două secole în Franţa şi încercăm să oferim o imagine cât mai clară asupra conceptului. Am ţinut seama pe de o parte de teoria clasică a patrimoniului, teoria lui Aubry şi Rau, am ţinut seama de teoria germană a patrimoniului, patrimoniul de afectaţiune, şi am ţinut seama de teoria modernă a patrimoniului care încearcă să sintetizeze celelalte două teorii. Rezultatul este în noul Cod civil, nu în Cartea „Despre bunuri,” ci în cea „Despre persoane”, la articolele 31, 32 şi 33: dispoziţii foarte clare privind conceptul de patrimoniu. Pe de o parte este definită noţiunea, urmând discuţiile din doctrină în ceea ce priveşte compunerea, spunem foarte clar că în patrimoniu intră drepturi şi obligaţii patrimoniale, iar nu bunurile ca atare. În al doilea rând, dăm expresie teoriei moderne a patrimoniului. Ea preia din teoria clasică ideea unicităţii patrimoniului. Era firesc să o preia, pentru că persoana, fizică sau juridică, este unitară. Ceea ce în teoria germană era discutabil era ideea multiplicării patrimoniilor astfel încât o persoană era divizată, privită ca mai multe persoane, ceea ce este greu de acceptat dacă suntem consecvenţi ideii că persoana este unitară. Atunci am preluat ideea unicităţii patrimoniului din vechea doctrină, în schimb am compatibilizat nevoile vieţii practice cu ideea de divizibilitate a patrimoniului.
Aşadar, patrimoniul este unitar, dar este divizibil, în sensul că se fragmentează în mai multe mase patrimoniale, înţelese ca universalităţi juridice. Divizarea patrimoniului este justificată de ideea unui scop şi de activitate afectată acelui scop, şi pe cale de consecinţă există drepturi şi obligaţii afectate acelei activităţi şi acelui scop. Astfel vorbim de diviziunea patrimoniului şi de afectaţiunea patrimoniului, şi nu aş vrea să credeţi că cele două idei sunt distincte. Afectaţiunea este scopul divizării şi, ca urmare, sunt două perspective diferite asupra aceluiaşi fenomen. Nu este nicio disjuncţie între cele două idei.”
(Prelegerea domnului prof. univ. dr. Valeriu Stoica din 08 Septembrie 2011,www.inm-lex.ro)
O discuţie interesantă a pornit de la vechea teorie a lui C. Aubry şi C. Rau despre unicitatea patrimoniului, teorie dezvoltată în primul sfert al secolului al XIX-lea, cheie de boltă a codului napoleonian, şi de la teoria mai recentă, opusă,  cea a maselor patrimoniale (a se vedea concepţia germană a patrimoniului de afectaţiune – Zweckvermögen), din care derivă concepţia patrimoniului de afectaţiune, proprie Noului Cod Civil.
Potrivit art. 2324 alin. 3, creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu o  anumită diviziune a patrimoniului autorizată de lege (situaţia micului meseriaş înscris în Registrul Comerţului ca P.F.A şi care ţine contabilitate în partidă simplă) pot să se îndrepte doar asupra bunurilor din acea masă patrimonială căreia i-au fost afectaţi. În măsura în care acestea nu sunt suficiente, creditorul se poate îndrepta şi asupra restului bunurilor din patrimoniu. În cazul acestui debitor, cred că este suficientă o anumită succesiune a fazelor executării silite : executare silită prin poprire asupra contului bancar afectat profesiei, executare silită mobiliară asupra bunurilor afectate profesiei, executare silită imobiliară (asupra bunurilor din masa patrimonială „casnică”).
Potrivit aceluiaşi articol, situaţia e cu totul alta în cazul profesiilor autorizate de lege (avocaţi, notari, arhitecţi, medici, farmacişti), care au avut un puternic lobby în Parlament cu ocazia votării Noului Cod Civil. Astfel, bunurile dintr-o masă patrimonială afectată exerciţiului unei profesii liberale pot fi urmărite, potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, numai de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu profesia respectivă. Acesta este un „dar otrăvit”, deoarece aceşti creditori nu au dreptul de a urmări celelalte bunuri ale debitorului. Altfel spus, dacă un medic se face vinovat de malpraxis şi i se atrage răspunderea civilă delictuală pentru decesul unui pacient, vila familiei va fi ocrotită de acest alin. 4 cu parfum de neconstituţionalitate, şi creditorii acelui medic îi vor putea executa silit, eventual, stetoscopul şi tratatele de medicină.
Profesorul Stoica a susţinut că ar fi nevoie de o pauliană pentru a declara inopozabile actele de transfer pe care le face acest debitor – medicul nostru – pentru a transfera un bun (apartament destinat cabinetului medical) dintr-o masă patrimonială în alta. După părerea mea, într-o astfel de situaţie creditorul ar trebui să poată executa silit direct bunurile din masa patrimonială „casnică”, în ipoteza în care cele din masa patrimonială „profesională” n-ar fi îndestulătoare. Profesorul Stoica susţine că într-o astfel de situaţie, debitorul va face contestaţie la executare şi va cîştiga, anulîndu-se formele de executare pentru încălcarea alin. 4 al art. 2324.
Dar dacă se face contestaţie la executare şi creditorului i se opune actul de transfer dintr-o masă patrimonială în alta, nu putem invoca excepţia paulianăpentru a paraliza efectul  alin. 4 al art. 2324 în caz de fraudă evidentă?
Excepţia pauliană reprezenta în dreptul roman apărarea corespondentă acţiunii cu acelaşi nume şi putea fi utilizată de către curator bonorum, cel care îl executa silit pe debitor în numele tuturor creditorilor.
Chiar şi aşa, în mod evident cei din profesiile liberale organizate, despre care este vorba în alineatul 4 al articolului discutat, sunt „discriminaţi pozitiv” de legiuitor faţă de alţi liber-profesionişti, căci prin această nouă prevedere, avocaţii, medicii, notarii, farmaciştii şi arhitecţii devin – vorba lui G. Orwell dinFerma Animalelor – mai egali decât ceilalţi.